În căutarea talentului (III)

“Muzica este strâns legată de sentimente. “, gândea Alice în timp ce mergea leneş prin parcul gol. Era o oră mult prea matinală pentru o plimbare prin parc, mai ales sâmbăta, însă ea nu mai putea să stea în casă. Nu dormise foarte bine noaptea trecută şi simţea nevoia de mişcare. Gândurile îi zburau de la prima restanţă pe care o avea, la presiunea părinţilor, până la incapacitatea ei de a se “înţelege” cu instrumentul ei preferat. De două săptămâni chitara zăcea rezemată de peretele din spatele uşii. S-a uitat de două ori cu ură la ea, de parcă ar fi fost singura vinovată pentru nereuşitele din viaţa ei.  “Cât timp voi fi încărcată cu sentimente negative, nu voi putea reuşi. Poate că ar trebui să îmi dau mai mult silinţa. Sau poate că ar trebui să caut un alt profesor. Dar la ce bun? Teoria o ştiu. Cu practica stau mai prost. Nici cel mai bun profesor din lume nu poate să mă înveţe ceva ce ar trebui să vină de la sine.” Amalgamul de gănduri şi sentimente ce zăceau în Alice în acel moment a pus stăpânire pe simţurile ei. S-a aşezat pe prima bancă întâlnită şi s-a întins. Şi-a îndreptat privirea spre cer şi a rămas nemişcată.

-Te simţi bine?

Alice se ridică speriată la auzul acelei voci puţin prea groasă dar plăcută. Din spatele câtorva şuviţe ce îi acoperea fruntea şi sprâncenele o priveau doi ochi verzi, deschişi larg, ce aveau un aer îngrijorat.

-Bună! Iartă-mă că te-am speriat. Te-am văzut întinsă pe bancă, şi din moment ce nu păreai a fi unul din acei boschetari nespălaţi, m-am gândit că îţi este rău.

Nu putea să vorbească. Tot ce a putut face în acel moment a fost să zâmbească cât de drăguţ a putut. Se mai liniştise puţin. Iar apariţia baiatului cu ochii verzi i-a luat puţin gândul de la problemele ei. A rueşit într-un final să scoată câteva cuvinte, pentru a nu fi nepoliticoasă.

Am cucerit cerul

Acest sfârşit de săptămână a trecut la fel de repede ca celelalte. Pot însă spune că a fost pretrecut mai cum folos. Mi-am permis să visez că zbor. Şi ca totul să fie cât mai aproape de realitate, am făcut o mică escală la Muzeul Aviaţiei.

Când am ajuns la intrarea în muzeu eram singurii vizitatori. Intrarea a fost gratis. Paznicul ne-a condus fără grabă pe aleea principală spre casa muzeului, un fel de buncăr aranjat cu bun gust, unde pereţii sunt acoperiţi cu poze vechi, articole de ziare, documente, portrete, medalii şi multe alte asemea lucruri legate bineînţeles de lumea aviaţiei. În centrul sălii, în jurul unei piste improvizate se găsesc câteva modele de avioane vechi, un camion imes (am presupus că e radarul, după antena gigantică care stătea falnică pe el, păzind întreaga sală), câzeva manechine întruchipând piloţi faimoşi, un tun de artilerie, o paraşută foarte colorată de care statea atărnat un manechin cam speriat şi câteva instrumente de comunicaţii, foarte vechi. O mică istorie a fiecărui lucru expus întâmpină privitorul fără a-l plictisi.Am terminat turul şi am ieşit în curtea muzeului.

Căteva alei înconjoară un număr semnificativ de aparate de zbor, de la avioane de vânătoare, de luptă, pănă la elicoptere şi rachete. Deşi timpul şi-a pus de mult semnul asupra lor, imobilizândul-e la pământ pentru totdeauna,  sunt într-o stare destul de bună. Unele au fost revopsite, altele sunt părăsite încet încet de vechiul strat de vopsea, dându-le un aspect şifonat.  Unul dintre avioane este neatins de culoare. Metalul gri, cu căteva locuri ruginite, străluceşte aproape orbitor în lumina soarelui. Un altul, care pare mai modern, îşi poartă numele cu mândrie, scris cu bleu pe corpul albastru: SNIPER.  “Face to face” cu el stă un avion mic, de culoare galbenă, care seamănă cu Cesna-urile din filmele vechi. Mitralierele vechi ce apărau împotriva atacurilor aeriene stau împrăştiate printre avioane. Elicopterele sunt cele care nu o duc prea bine. Uşor aplecate, lovite mai mult de trecerea timpului, ruginite, cu elicele uşor curbate spre pământ stau în colţul cel mai îndepărtat al curţii, încercând parcă să se ferească de ochii vizitatorilor.