Puzzle of thoughts

The world is a puzzle that has missing pieces

Archive for the month “February, 2009”

(N-)Ai carte, (n-)ai parte!

Discuţie între doi elevi de liceu:

– Ţi-ai făcut mă tema la franceză?

– Nu! M-am uitat în carte şi nu am înţeles nimic.

– Bă! Eu nu am nici cartea! Ăştia cred că eu vin la liceu să învăţ franţuzeşte? Eu vin să mă distrez!

Când s-a trecut de la rolul şcolii de a educa individul, de a-l introduce în societate cu ceva în cap pentru a se descurca, la rolul de divertisment? Cred că nu eram trează când s-a produs schimbarea. Am parăsit instituţia numită liceu de puţin timp. În vară se face un an. Dar oameni buni, când eram în liceu, încă se ţinea de funcţia educativă a lui. Bine, se chiluea în fiecare vineri de la ultimele 2 ore, lunea veneau zece inşi la primele ore, mai aveam certuri cu profesorii, dar din câte imi amintesc, învăţatul era învăţat. Şi în orice caz nu susţineam în gura mare că noi venim la şcoală să ne distrăm. Sau poate am fost un caz mai aparte. Greşesc?

Advertisements

Amitié

J’ai toujours voulu avoir une soeur. Quand j’étais petite, j’avais l’habitude de demander à ma mère pour l’une, mais elle n’arrêtait pas de dire «peut-être l’année prochaine”. J’ai eu cette mémoire dans ma tête toute la journée. Tout est revenu à moi quand j’ai vu deux jeunes filles sauter autour de leur mère dans la station de bus. Je me suis dit qu’ils vont être les meilleurs amis quand ils grandissent. Beaucoup de gens me contredire sur ce point. La plupart des gens que je connais qui ont un frère ou une soeur ne sont pas dans une bonne relation avec eux. Ils ne s’entendent pas, ils s’ignorent, parfois ils ne parlent même pas pour de longues périodes de temps.

Citeşte în continuare

În căutarea talentului (II)

Privea furioasă spre chitara rezemată de marginea acoperişului şi nu putea să işi scoată din minte cuvintele băiatului cu părul lung.  Cum a îndrăznit acel pletos să îi spună ei că nu are faţă de chitaristă? De când iţi trebuie “faţă” ca să cânţi la chitară? Era furioasă. Vroia să urle cât o ţin plămânii însă mai avea încă un gram de raţiune care o împiedica să îşi elibereze presiunea din suflet. Se plimba încontinuu de la un capăt la celălalt al acoperişului. Nu mai simţea nici frigul, nici durerea cauzată de grandioasa ei căzătură pe scări de dimineaţă. Nu a fost o săptămână bună. S-a certat cu cea mai bună prietenă, de două zile nu mai vorbeşte nici cu parinţii ei iar la facultate abia se ţine pe linia de plutire.

“Gata! M-am săturat! Nu e de mine.”

Porni încrezătoare spre chitară, o apucă cu o singură mână şi o suspendă în aer, pregătită să îi dea drumul în gol. Nu mai simţea nimic. Mânia dispăruse, îl uitase pe pletos, uitase cearta cu Ana, cu părinţii ei. În momnetul acela toată săptămâna tumultoasă care tocmai se terminase parcă nici nu existase. Stătea în picioare, foarte aproape de margine, şi tot ce vedea era linia subţire dintre blocurile statice şi cer. Era mult prea linişte. Îşi auzea doar respiraţia. Privea fără să clipească spre acelaşi loc, apoi nu îl mai observă nici pe acela. Nu mai simţea nici trecerea timpului. Lătratul răguşit al unui câine o făcu să tresară. S-a dezechilibrat şi uitând că are chitara în mână, i-a dat drumul.

Continuarea aici

O chitară + talent + suflet

Post Navigation