Puzzle of thoughts

The world is a puzzle that has missing pieces

Archive for the tag “timp liber”

Peripeţii

picture-274 Am petrecut ziua de 1 Mai departe de capitala aglomerată. Curtea de Argeş este un orăşel minunat, cu împrejurimi la fel de superbe. Cu toate că vremea a fost mai schimbătoare decât mintea unui copil, am avut parte şi de soare. Recomand cu cea  ami mare plăcere acesată destinaţie pentru un sfârşit de săptămână, însă cu un mic avertisment. La întoarcere, dacă nu dispuneţi de maşină personală şi sunteţi nevoiţi să călătoriţi cu trenul, nu alegeţi personalul de 17:09.

Un singur vagon-locomotivă a oprit zgomotos în gară părând mai degrabă bun pentru un muzeu. La început nu ne-am dat seama că acela era trenul pe care îl aşteptam. Văzând că majoritatea oamenilor se îndreptau alergând prin ploaie către cele 3 uşi am întrebat şi am primit răspuns imediat: acesta este trenul de Bucureşti.  Am urcat nesiguri scara foarte înaltă. Imediat ne-a lovit un aer închis, vechi în care pluteau diverse “arome”, unele provenite de la unica toaletă a trenului.  Scaunele vechi, de o culoare portocalie ştearsă, mici şi inconfortabile erau aşezate în perechi de căte trei.  Nu erau foarte bine ataşate de podea. Geamurile păreau că nu au mai fost şterse de câţiva anu buni şi erau “dotate” cu câte două găuri, probabil pe post de aerisire, căci de deschis nu se punea vorba. În mijlocul tavanului una din carcasele neonului lipsea, ca şi tubul de neon de altfel. În schimb atărna de un cablu subţire un beculeţ care nu părea că are mai mult de 25 de wati.

Acest prim şoc înstalându-se confortabil în minţile noastre, ne-am pregătit pentru călătoria până la Piteşti, căci acolo trebuia să schimbăm.  Pornirea a fost zguduitoare, la propriu şi la figurat. O călătorie cu maşina pe un teren accidentat este numai bună de adormit copiii în comparaţie cu senzaţiile experimentate în acest vehicul supranumit tren. Zguduituri, sărituri, şocuri. Simţeam cum ni se schimbă poziţia inimii, ficatului şi a altor organe vitale. Fiind şi sătui, totul era amplificat. Cu toate acestea, uimirea noastră s-a transformat în amuzament. Am râs cu toţii pe rupte. Cu fiecare nouă smucitură, la fiecare curbă sau la fiecare oprire-pornire a minunatului tren izbucneam în hohote.

Advertisements

Am cucerit cerul

BuncărAcest sfârşit de săptămână a trecut la fel de repede ca celelalte. Pot însă spune că a fost pretrecut mai cum folos. Mi-am permis să visez că zbor. Şi ca totul să fie cât mai aproape de realitate, am făcut o mică escală la Muzeul Aviaţiei.

Când am ajuns la intrarea în muzeu eram singurii vizitatori. Intrarea a fost gratis. Paznicul ne-a condus fără grabă pe aleea principală spre casa muzeului, un fel de buncăr aranjat cu bun gust, unde pereţii sunt acoperiţi cu poze vechi, articole de ziare, documente, portrete, medalii şi multe alte asemea lucruri legate bineînţeles de lumea aviaţiei. În centrul sălii, în jurul unei piste improvizate se găsesc câteva modele de avioane vechi, un camion imes (am presupus că e radarul, după antena gigantică care stătea falnică pe el, păzind întreaga sală), câzeva manechine întruchipând piloţi faimoşi, un tun de artilerie, o paraşută foarte colorată de care statea atărnat un manechin cam speriat şi câteva instrumente de comunicaţii, foarte vechi. O mică istorie a fiecărui lucru expus întâmpină privitorul fără a-l plictisi.Am terminat turul şi am ieşit în curtea muzeului. Lift-off

Căteva alei înconjoară un număr semnificativ de aparate de zbor, de la avioane de vânătoare, de luptă, pănă la elicoptere şi rachete. Deşi timpul şi-a pus de mult semnul asupra lor, imobilizândul-e la pământ pentru totdeauna,  sunt într-o stare destul de bună. Unele au fost revopsite, altele sunt părăsite încet încet de vechiul strat de vopsea, dându-le un aspect şifonat.  Unul dintre avioane este neatins de culoare. Metalul gri, cu căteva locuri ruginite, străluceşte aproape orbitor în lumina soarelui. Un altul, care pare mai modern, îşi poartă numele cu mândrie, scris cu bleu pe corpul albastru: SNIPER.  “Face to face” cu el stă un avion mic, de culoare galbenă, care seamănă cu Cesna-urile din filmele vechi. Mitralierele vechi ce apărau împotriva atacurilor aeriene stau împrăştiate printre avioane. Elicopterele sunt cele care nu o duc prea bine. Uşor aplecate, lovite mai mult de trecerea timpului, ruginite, cu elicele uşor curbate spre pământ stau în colţul cel mai îndepărtat al curţii, încercând parcă să se ferească de ochii vizitatorilor.

Citeşte mai departe

Iubire într-o zi de primăvară

picture-1601 Am pornit astăzi din casă cu gândul de a prinde în imagini tot ce imi încântă ochiul. Pot spune că am captat câteva lucruri  destul de ciudate. Spre exemplu, aceşti doi porumbei care s-au urmărit unul pe altul cât a ţinut clădirea. Apoi şi-au luat zborul tot împreună.  Ceea ce este ciudat însă e că au revenit pe aceiaşi margine de streaşină şi au reluat plimbarea. Doi îndrăgostiţi într-o duminică însorită au plecat la plimbare. Cam aşa ar putea începe povestea acestor două creaturi. Şi se poate continua. Putem interpreta gesturi, putem rosti ceea ce-şi “vorbesc”. Dar oare suntem suficient de creatori pentru a imagina o astfel de poveste? Este oare lumea porumbeilor asemănătoare cu a noastră? Iubirea lor este oare mai profund exprimată decât a oamenilor? Spunem despre uun cuplu că se iubesc ca doi porumbei. Dar oare putem spune despre aceşti doi porumbei că se iubesc ca doi oameni?

O zi fără pereche

Păcălită de ziua de ieri, mult prea frumoasă pentru mijlocul iernii, şi de o dimineaţă la fel de însorită, am decis să imi scot prietenele la plimbare, căci nu ne-am mai văzut de mult. Semnele păreau să indice o zi reuşită, dar cum socoteala de acasă nu coincide cu cea din târg, am avut parte de surprize.

Mica revedere a avut loc în faţa magazinului Unirea, iar după pupăturile şi îmbrăţişările de rigoare am intrat să bem o cafea la Mc. Când am terminat şi am vrut să ne începem plimbarea, a început să plouă şi să bată vântul. Am acceptat uşor situaţia, căci vremea nu a ţinut niciodată cu mine. Am pornit totuşi pe jos  şi am ajuns la Universitate, apoi la Romană, unde ne-a venit strălucita idee să mergem la film, ştiind că cinematografele din acea zonă au preţuri destul de rezonabile. La cinematograful Studio nu am găsit ceva care să ne placă, la Patria trebuia să aşteptăm prea mult până la următorul film, la Corso urma un film dar am constatat că îl văzusem iar la CinemaPro era un film foarte bun dar tocmai ratasem începutul. Am pornit spre Unirea (tot pe jos) de unde am luat metroul spre Romană (sunt încă nelămurită de ce am făcut acest ocol) cu gândul de a a intra la orice film urma, căci ştiam ca va fi unul la ora 17:00.

De aici începe sacul meu de ghinion.  Continuarea aici

Post Navigation