Puzzle of thoughts

The world is a puzzle that has missing pieces

Archive for the tag “întâmplare”

Peripeţii

picture-274 Am petrecut ziua de 1 Mai departe de capitala aglomerată. Curtea de Argeş este un orăşel minunat, cu împrejurimi la fel de superbe. Cu toate că vremea a fost mai schimbătoare decât mintea unui copil, am avut parte şi de soare. Recomand cu cea  ami mare plăcere acesată destinaţie pentru un sfârşit de săptămână, însă cu un mic avertisment. La întoarcere, dacă nu dispuneţi de maşină personală şi sunteţi nevoiţi să călătoriţi cu trenul, nu alegeţi personalul de 17:09.

Un singur vagon-locomotivă a oprit zgomotos în gară părând mai degrabă bun pentru un muzeu. La început nu ne-am dat seama că acela era trenul pe care îl aşteptam. Văzând că majoritatea oamenilor se îndreptau alergând prin ploaie către cele 3 uşi am întrebat şi am primit răspuns imediat: acesta este trenul de Bucureşti.  Am urcat nesiguri scara foarte înaltă. Imediat ne-a lovit un aer închis, vechi în care pluteau diverse “arome”, unele provenite de la unica toaletă a trenului.  Scaunele vechi, de o culoare portocalie ştearsă, mici şi inconfortabile erau aşezate în perechi de căte trei.  Nu erau foarte bine ataşate de podea. Geamurile păreau că nu au mai fost şterse de câţiva anu buni şi erau “dotate” cu câte două găuri, probabil pe post de aerisire, căci de deschis nu se punea vorba. În mijlocul tavanului una din carcasele neonului lipsea, ca şi tubul de neon de altfel. În schimb atărna de un cablu subţire un beculeţ care nu părea că are mai mult de 25 de wati.

Acest prim şoc înstalându-se confortabil în minţile noastre, ne-am pregătit pentru călătoria până la Piteşti, căci acolo trebuia să schimbăm.  Pornirea a fost zguduitoare, la propriu şi la figurat. O călătorie cu maşina pe un teren accidentat este numai bună de adormit copiii în comparaţie cu senzaţiile experimentate în acest vehicul supranumit tren. Zguduituri, sărituri, şocuri. Simţeam cum ni se schimbă poziţia inimii, ficatului şi a altor organe vitale. Fiind şi sătui, totul era amplificat. Cu toate acestea, uimirea noastră s-a transformat în amuzament. Am râs cu toţii pe rupte. Cu fiecare nouă smucitură, la fiecare curbă sau la fiecare oprire-pornire a minunatului tren izbucneam în hohote.

Advertisements

În capcană

Albinele nu trăiesc mult. Nu toate, căci sunt multe specii şi subcategorii ale speciilor respective. 35-40 de zile. Cam atât. Ce poţi face în 40 de zile? Ca om, să zicem că profiţi, te lupţi, încerci să faci cât mai multe. Dar o mică faptură care trebuie să se ferească la fiecare bătaie din aripi să nu fie lovită de oamenii ignoranţi, cum poate să îţi petreacă puţinele zile pe care le-a primit? După spusele experţilor (apicultori) aceste creaturi fac mai multe decât  orice altă insectă. Aşa o fi.

De ce am făcut această scurtă şi puţin dramatică introducere? Pentru că am văzut o albină. În autobuz. După ce că trăieşte puţin, mai era şi prinsă în cuşca ambulantă pe care scrie cu portocaliu-digital “368”. Zumzăia neliniştită şi zbura de la un capăt la celălalt al autobuzului, căutând o ieşire. Geamurile toate erau închise. Când se deschideau uşile, se lovea de oameni. A decis să umble dealungul geamului. Era mai în siguranţă. O urmăream fără a mişca, cu speranţa că cineva va deschide totuşi un geam. Era mult prea cald. Dar nu l-a deschis nimeni. Ajungea sus, se lovea de margine şi cădea din nou la baza geamului. O lua de la capăt. După căteva încercări, în cădere, şi-a reluat zborul bezmetic şi inutil.

– Ah! M-a înţepat! Urăsc insectele! Oh nu. Acum o să se umfle. Şi nici nu am mânecă lungă ca să o ascund!

Continuarea aici

Post Navigation